Având la dispoziție fonduri insuficiente, Casele teritoriale de Asigurări de Sănătate nu pot onora cu succes numeroasele solicitări ale angajatorilor de restituire a sumelor achitate salariaților, cu titlu de indemnizații de concedii medicale. Cum nu-și pot recupera banii, pe cale amiabilă, angajatorii români apelează la instanțele naționale.
Sunt practic sumele de bani pe care societățile sau entitățile angajatoare, care au activitate în România sunt obligate, potrivit OUG nr. 158/2005 să le plătească salariaților, atunci când aceștia, au probleme de sănătate și beneficiază de concedii medicale.
Această situație a condus, în ultimul an, la creșterea numărului de cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești, a căror obiect constă în recuperarea sumelor datorate angajatorilor.
Aglomerarea instanțelor nu este singura provocare pe care o produce această împrejurare. De ce? La rândul lor, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea unor astfel de cauze sunt puse în postura de a rezolva mai multe aspecte juridice care comportă discuții.
Două aspecte de drept, puse în discuție în acest gen de litigii, au fost tranșate deja neunitar de către instanțele românești.
Primul aspect: competența funcțională a instanțelor. Acestă chestiune a generat în unele litigii o declinare reciprocă de competență, între Secțiile de Contencios administrativ și fiscal și, respectiv, de Asigurări sociale ale Tribunalelor, întârziind astfel, în câteva cazuri, soluționarea
acestora.
Cel de-al doilea aspect problematic este o chestiune de drept material. Mai exact, instanțele sunt chemate să analizeze și decidă care este tipul de despăgubiri pe care sunt îndreptățiți angajatorii să-l primească pentru restituirea cu întârziere a sumelor achitate cu titlu de indemnizații de concediu medical, salariaților.
Unele instanțe au considerat că angajatorii sunt îndreptățiți la plata dobânzii legale penalizatoare, reglementată de OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.
În schimb, alte instanțe au apreciat că pentru plata cu întârziere a acestor sume, Casele de Asigurări de Sănătate datorează dobândă fiscală, reglementată de dispozițiile Codului de procedură fiscală.
Cea din urmă opinie jurisprudențială, pe care o considerăm justă, are la bază ipoteza că raportul juridic dintre Casele teritoriale de Asigurări de Sănătate și angajatori privind restituirea sumelor achitate salariatilor este unul de drept fiscal, drept pentru care se datorează accesorii fiscale.
Pentru rezolvarea problemelor prezentate mai sus, se așteaptă în continuare soluții. În primul rând, este necesară o alocare de credite suficiente care să acopere sumele la care sunt îndreptățiți angajatorii.
Pe plan judiciar, considerăm că se impune intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție care să rezolve, printr-un mecanism de unificare a practicii judiciare, problema aspectelor de drept evocate mai sus și soluționate diferit de instanțele din România.