Verificarea contribuabililor poartă denumirea de inspecție fiscală și presupune, de principiu, examinarea corectitudinii și legalității declarațiilor fiscale, precum și activitatea de verificare și stabilire a bazelor de impunere.
Inspecția fiscală nu poate debuta, potrivit reglementărilor în materie, în lipsa comunicării către persoana verificată a avizului de inspecție fiscală. Acest aviz este, de fapt, o înștiințare a contribuabilului că urmează să fie supus unei inspecții, durata ei, obligațiile fiscale care vor fi verificate și perioada de timp vizată de organele fiscale.
Contribuabilii sunt selectați după nivelul de risc, iar în timpul controlului activitatea lor curentă trebuie să fie afectată cât mai puțin.
Pe durata verificărilor, contribuabilii au obligația de a colabora la stabilirea situațiilor de fapt, relevante din punct de vedere fiscal, fiind datori să prezinte informații, documente, date sau clarificările necesare.
Inspecția fiscală se finalizează de regulă cu emiterea de către organele fiscale competente a unui raport, în cadrul căruia sunt cuprinse constatările în legătură cu obligațiile fiscale aferente perioadei supuse inspecției și cu emiterea de către aceleași autorități a deciziei de impunere – prin care se stabilesc diferențe în plus sau în minus a obligații fiscale principale. Pot fi și decizii de nemodificare a bazei de impozitare, prin care se constată că nu există diferențe ale bazelor de impozitare și de obligații fiscale principale.
În afara acestor documente, la finalizarea inspecției, organul fiscal mai poate încheia un proces-verbal de sesizare a organelor penale, dacă constatările realizate pe durata activității de verificare ar putea constitui elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Raportul de inspecție fiscală și actele emise în baza acestuia pot fi contestate de contribuabili în fața structurilor specializate de soluționare a contestațiilor, unde pot invoca neregularități ale activității de verificare sau vicii ale actelor emise în urma controlului.
Comisia de soluționare a contestației formulate de contribuabil poate suspenda soluționarea cauzei, dacă există indicii privind săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu documentele justificative care stau la baza stabilirii bazei de impozitare și a căror constatare pot avea o influență asupra deciziei care poate fi dată în privința contestației.
De cele mai multe ori, organele penale sunt chemate să verifice realitatea operațiunilor contabile înregistrate de contribuabili, ținând cont că acestea au impact asupra determinării bazelor de impunere privind impozitul de profit și TVA.
Dacă în cursul cercetărilor penale se stabilește că operațiunile înregistrate puse la îndoială au la bază achiziții reale de bunuri sau servicii, atunci eventualele obligații fiscale suplimentare stabilite în sarcina contribuabilului sunt considerate nejustificate.
Organele învestite cu soluționarea contestației au obligația să țină cont de concluziile organelor penale în ceea ce privește realitatea operațiunilor, atunci când nu există probe certe din care ar fi fictive.
Mai exact, acestea trebuie să dea eficiență constatărilor organelor penale privitoare la realitatea tranzacțiilor supuse analizei.
În consecință, organele de contestație trebuie să înlăture sumele stabilite sumplimentar de către organele fiscale, în sarcina plătitorului, cu titlu de impozit pe profit sau TVA, după caz, cu ocazia controlului fiscal efectuat.
O reținere contrară ar încălca dreptul contribuabililor la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar aduce o atingere a principiului securității raporturilor juridice, având în vedere că chestiunile de fapt (privind realitatea tranzacțiilor) ar ajunge să fie analizate atât de organele penale, cât și de cele de contencios administrativ într-o eventuală contestație judiciară promovată de contribuabil.