Răspunderea este de principiu personală, potrivit principiilor consacrate în dreptul continental. Adică o persoană nu poate să răspundă pentru faptele sau actele săvârșite de o alta.
Spre exemplu, asociații și administratorii unei societăți cu răspundere limitată, nu răspund personal pentru actele sau faptele izvorâte din activitatea ei.
Cu toate acestea, există mai multe situații reglementate de lege potrivit cărora sunt chemați să răspundă alături de societate, asociații sau administratorii acesteia, printre care și răspunderea solidară în materie fiscală.
Aceasta este o formă de răspundere patrimonială care presupune ca alături de persoana căreia îi este imputabilă neplata datoriilor, să răspundă și alte persoane care se fac vinovate sau au contribuit la săvârșirea ilicitului fiscal.
În domeniul fiscal, legiuitorul român a reglementat așa-numita răspundere solidară cu debitorul – contribuabil declarat insolvabil – pentru a preveni și respectiv, sancționa persoanele care au contribuit sau au determinat nedeclararea și/sau neachitarea obligațiilor fiscale la scadența lor.
În practică, organele fiscale procedează la emiterea unei Decizii prin care stabilesc răspunderea administratorilor în solidar cu societatea debitoare care nu și-a îndeplinit obligațiile fiscale pe care le avea în calitate de contribuabil, atunci când constată că debitorul se află în stare de insolvabilitate și că obligațiile fiscale nu pot fi satisfăcute prin urmărirea bunurilor sau veniturilor acestuia.
Deciziile astfel emise trebuie să vizeze, conform art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul fiscal, administratorul sau orice alte persoane care, cu rea –credință, au determinat nedeclararea și /sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.
Instanțele judecătorești învestite cu analizarea legalității și temeiniciei deciziilor privind stabilirea răspunderii solidare au considerat că nu orice conduită se circumscrie noțiunii de „rea-credință” a administratorilor și care să justifice antrenarea acestui tip de răspundere.
Simpla existență a unor debite fiscale restante ale societății debitoare nu presupune în mod necesar faptul că administratorul a acționat cu rea-credință.
Pentru a se putea aprecia că a fost de rea-credință, în sarcina administratorului trebuie să fie constatate elemente concrete care să dovedească faptul că neplata debitelor fiscale a reprezentat un scop ilicit al administratorului.
În concret, îi poate fi imputată administratorului neonorarea obligațiilor, atunci când societatea deține fonduri suficiente atât pentru derularea activității, cât și pentru achitarea obligațiilor fiscale, iar aceastea nu sunt plătite sau atunci când administratorul înstrăinează o parte din bunurile societății și nu folosește aceste sume în interesul activității sau pentru stingerea datoriilor.
Prin urmare, inactivitatea sau starea de pasivitate a unui administrator nu poate fi asimilată relei-credinței, iar organele fiscale, atunci când stabilesc răspunderea solidară a acestora cu societatea debitoare trebuie să-și întemeieze deciziile pe fapte obiective care dovedesc sustragerea efectivă a administratorilor de la achitarea debitelor fiscale.
Menționăm faptul că deciziile privind stabilirea răspunderii solidare pot fi contestate de contribuabili pe calea procedurii contestației administrative prevăzută de Codul de procedură fiscală.
Persoanele nemulțumite de soluția dată de organul fiscal de soluționare o pot ataca, pe cale judiciară, în fata instanțelor de contencios administrativ și fiscal, neexercitarea contestației administrative în termenele și condițiile prevăzute pentru această procedură constituind motiv de inadmisibilitate a acțiunii judiciare.