Măsurile asigurătorii sunt cunoscute ca fiind acele modalități prin care sunt indisponibilizate bunurile debitorului, în scopul de a se evita degradarea sau dispariția lor sau diminuarea activului patrimonial al acestuia.
În domeniul fiscal, legiuitorul a reglementat posibilitatea instituirii unor astfel de mijloace menite să asigure organelor fiscale colectarea creanțelor fiscale de la contribuabili.
Spre deosebire de dreptul civil, în materie fiscală aceste măsuri se iau de către organele fiscale, în cadrul unei proceduri administrative finalizată cu emiterea unei decizii în acest sens. Merită precizat faptul că potrivit reglementărilor din Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii sunt poprirea asigurătorie și sechestru asigurător.
Poprirea asigurătorie reprezintă modalitatea de indisponibilizare a sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri incorporabile datorate debitorului de o terță persoană sau care i se vor datora în viitor, în timpul ce sechestrul asigurător este acel mijloc prin care sunt blocate bunurile mobile sau imobile urmăribile ale debitorului (terenuri, clădiri, mașini, instalații), acesta pierzând dreptul de a dispune de ele.
Mai exact, luarea unor astfel de măsuri afectează practic activitatea unei operator economic, întrucât îi pot fi blocate conturile operaționale, dar și bunurile antrenate în activitea pe care o desfășoară. Măsurile pot privi, în egală măsură și un contribuabil – persoană fizică.
Astfel cum am arătat și mai sus, rațiunea instituirii unor astfel de măsuri este aceea de a preveni degradarea sau dispariția bunurilor sau diminuarea patrimoniului contribuabilului în scopul de a facilita organelor fiscale o mai bună colectare a datoriilor pe care acești contribuabili le înregistrează.
Aceste tipuri de măsuri nu au caracter de regulă în raporturile dintre organele fiscale și contribuabili, ci mai degrabă de excepție, întrucât reglementările permit luarea acestora doar în cazuri excepționale.
Situațiile excepționale în care se pot dispune măsuri asigurătorii de către organele fiscale sunt acelea în care există pericolul ca debitorul – contribuabil să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând astfel colectarea datoriilor.
Instanțele din România pe rolul cărora s-au aflat cererile contribuabililor de anulare a măsurilor instituite de organele fiscale, au stabilit că aprecierea starii de pericol trebuie justificată prin raportare la comportamentul fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și la situația financiară a debitorului.
În concret, s-a apreciat că nu în toate situațiile se pot dispune astfel de măsuri, ci doar în acelea în care debitorii se află în stare iminentă de insolvență sau insolvabilitate sau când există dovezi că debitorii s-ar putea sustrage de la plata obligațiilor fiscale.
Pentru a fi legale, deciziile organelor fiscale de instituire a popririi sau a sechestrului asigurător trebuie emise numai după audierea contribuabilului, în scopul asigurării dreptului la apărare și trebuie motivate clar și neechivoc.
Astfel, deciziile trebuie argumentate prin raportare la atitudinea de rea-credință a debitorului care încearcă să-și sustragă, ascundă sau distrugă activele cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de executare a creanțelor fiscale.
Potrivit dispozițiilor legale, deciziile autorităților fiscale de instituire a măsurilor asigurătorii pot fi contestate pe cale judiciară, prin intermediul acțiunii în anulare, care se soluționează de instanțe în procedura de urgență.
Contribuabilii pot obține ridicarea măsurilor asigurătorii și prin constituirea la dispoziția organului fiscal a unei garanții egale cu creanța stabilită sau estimată.